Imaginile în care Sabrina Voinea plânge, imploră și repetă exerciții în timp ce e ciupită, insultată și constrânsă sunt doar o mică fereastră către o cultură toxică, repetată generație după generație.
Un sistem care a normalizat agresiunea
În gimnastică, toată lumea vorbește despre sacrificiu. Ore nesfârșite în sala de antrenament, durere, lacrimi, frustrări — asta face parte din drumul spre performanță, iar sportivii acceptă acest ritual cu o luciditate greu de înțeles din exterior. Dar de aici până la a justifica agresiunea, umilința și violența este o prăpastie pe care România a traversat-o mult prea ușor.
Nu negăm că munca grea este esențială. Dar nu există nicio circumstanță în care un antrenor să-și jignească, să-și agreseze, să-și sperie sau să-și traumatizeze sportivii — cu atât mai puțin propriii copii. Asta nu este performanță. Este abuz.
Iar faptul că imaginile au fost filmate cu ani în urmă nu le face mai puțin tulburătoare. Dimpotrivă — arată cât de mult a fost tolerat un comportament pentru care într-o țară civilizată un antrenor și-ar fi pierdut licența în aceeași zi.
Reacțiile Sabrinei și ale Cameliei Voinea — un mare semn de întrebare
O altă problemă este modul în care familia Voinea a ales să răspundă. Sabrina, la 18 ani, apare într-un videoclip citind un text de pe telefon, cu un ton robotic, care nu transmite nicio emoție și nu inspiră independență. Pare o reacție impusă, controlată și profund neliberă.
În loc să explice transparent, direct, calm, în fața publicului, mama și fiica apar cu discursuri defensive, neconvingătoare și construite astfel încât să minimizeze imagini care nu pot fi minimalizate.
Nu ai cum să vezi un copil spunând „nu mai pot” în lacrimi și să spui că totul e normal.
Nu există nicio empatie față de copilul care a suferit atunci. În schimb, există doar negare și victimizare.
Mărturiile altor gimnaste arată că nu e vorba de un caz izolat
Fetele care au vorbit sub anonimat descriu un climat înspăimântător: pumni, smucituri, umilințe, traume care le urmăresc și azi. Unele au ajuns la gânduri suicidare. Altele au rămas cu urme fizice — smocuri de păr smulse, vânătăi, frică permanentă.
Toate aceste mărturii conturează un tipar, nu un episod singular. Un tipar protejat ani la rândul de complicitatea și tăcerea unui sistem.
Nu poți cere sacrificiu dintr-o poziție de violență
Este adevărat: performanța vine cu durere și epuizare. Oricine a făcut sport de performanță știe asta. Dar durerea din sport nu are nicio legătură cu durerea pe care ți-o provoacă un adult care ar trebui să te apere. Sacrificiul sportiv nu trebuie să însemne sacrificarea demnității, a sănătății mintale, a copilăriei.
Nu vom progresa ca societate până nu tragem o linie foarte clară: munca nu justifică violența.
Nicio medalie nu merită obținută prin frică.
Ce facem mai departe?
Cazul Voinea trebuie să devină momentul zero al unei schimbări reale.
Nu mai merge cu „așa a fost mereu în gimnastică”, nici cu „doar așa se face performanță”.
Trebuie investigații reale, independente, nu comisii interne care se protejează între ele. Trebuie reguli stricte, monitorizare, psihologi implicați activ, mecanisme de raportare neamenințătoare.
Pentru că atunci când un sportiv minor spune „nu mai pot”, iar răspunsul este „hai, fă încă o dată”, nu vorbim despre sport — vorbim despre abuz.
România nu mai poate închide ochii
Indiferent ce vor spune Camelia și Sabrina în continuare, imaginile vor rămâne acolo. Mărturiile vor rămâne. Lacrimile fetelor vor rămâne. Și urmele unei culturi care a normalizat cruzimea vor rămâne.
Poți împinge un sportiv să devină mai puternic, dar nu ai voie să-l rupi ca om.
Dacă gimnastica românească vrea să renască, trebuie să învețe un lucru elementar:
un copil nu devine campion când e insultat și speriat, ci atunci când e antrenat, protejat și înțeles.
