Așa a fost și aseară, pe Arena Națională. Am pornit resemnat și am ajuns să trăiesc meciul la intensitate maximă. Dacă asta înseamnă să fii „detașat”, atunci e clar: nu există detașare când joacă FCSB. E boală grea.
Când portarul advers e omul meciului
Dincolo de emoție, meciul cu Fenerbahce a fost, obiectiv vorbind, unul bun. Chiar foarte bun în anumite momente. Iar când portarul advers devine omul meciului, ai voie, măcar pentru o seară, să spui că te-ai ridicat la un nivel bun.
Ederson a fost excepțional. Genul de portar care îți lasă senzația că, indiferent ce faci, există cineva acolo care te oprește. Iar asta spune multe despre câte lucruri a făcut bine FCSB. Nu despre cât de slab a fost adversarul, ci despre cât de mult a fost forțat să muncească.
Tribuna care s-a auzit și tribuna care a tăcut
Suporterii turci au fost exact așa cum mă așteptam. Numeroși, organizați, vocali. Au cântat neîntrerupt, și-au susținut echipa indiferent de ce se întâmpla pe teren și, fără exagerare, au fost fundalul sonor al meciului. Au făcut deplasarea, au venit să fie acolo pentru Fenerbahce și s-au simțit.
În schimb, suporterii FCSB au ales altceva. După rezultatele slabe din ultima perioadă, au decis să nu coboare în peluză. Au stat sus, retrași, și au privit meciul de la distanță, sub forma unui gest de protest. Un mesaj fără scandări, dar cu greutate, afișat pe bannerul care a spus tot:
„Patru-n weekend, patru joi / Mai jucați sau intrăm noi?!!!?”
A fost, poate, una dintre cele mai grăitoare imagini ale serii. O peluză care nu lipsește din lipsă de iubire, ci din prea multă frustrare. Pentru că, paradoxal, exact asta arată cât de mult contează încă această echipă pentru oamenii ei.
Un final corect, între speranță și realism
Poate că s-a tras cortina peste două sezoane europene mai bune decât ne așteptam, dar mai slabe decât ar fi putut fi. Rezultatul de aseară e corect. La ocazii, FCSB a fost ușor peste turci. La control și experiență, Fenerbahce a părut mereu confortabil.
N-au jucat la limită, ci cu relaxarea unei echipe care știe că, la nevoie, poate apăsa accelerația. Și e firesc: ei aduc jucători de la Manchester City și Real Madrid, noi ne bucurăm când îi punem în dificultate.
Misterul numit FCSB: prăpastie sau revelație
Ce rămâne însă greu de explicat este inconstanța. Cum poate aceeași echipă – foarte apropiată ca valoare de cea de anul trecut – să primească nouă goluri în primele trei meciuri ale anului și, apoi, să joace atât de bine din punct de vedere al ocaziilor, al efortului și al așezării în teren?
Aici e paradoxul care face fotbalul fascinant. Nu mai e doar despre valoarea lotului, ci despre moment, stare, încredere și ritm. Sigur, nu vorbim de granzii Europei – Real Madrid, Liverpool, PSG – unde diferențele sunt structurale. Dar la acest nivel, fotbalul a devenit imprevizibil într-un mod aproape nedrept.
Ce urmează după Fenerbahce?
Nu știu ce urmează pentru FCSB. Patronul spune că vrea șapte victorii din șapte în finalul sezonului regulat, pentru a intra în playoff. E o țintă ambițioasă, dar nu imposibilă.
Dacă FCSB joacă fotbalul din seara asta, acele șapte victorii sunt perfect realizabile. Dacă joacă însă fotbalul din primele trei meciuri ale anului, șansele sunt infime. Totul depinde de care versiune a acestei echipe va intra pe teren.
De asta nu putem fi niciodată detașați
Asta e frumusețea și, în același timp, blestemul. Nu știi niciodată ce FCSB vei primi. Dar tocmai de aceea, oricât de dezamăgit ai începe un meci, ajungi inevitabil să-l trăiești până la capăt.
Pentru că speranța, chiar și când e irațională, rămâne parte din joc.
