Am plecat la stadion fără mari așteptări. Recunosc.
M-am dus cu gândul că un egal ar fi bun. Nu extraordinar, nu istoric, dar bun. Acceptabil. Un rezultat care să nu doară și care să-mi confirme, într-un fel, senzația pe care o aveam de luni bune: că FCSB traversează o perioadă grea, poate cea mai complicată din ultimul timp.
Aceiași jucători, aproape același lot ca anul trecut, dar parcă fără concentrarea de atunci. Fără spirit. Fără acea energie care făcea diferența. O echipă care părea că și-a pierdut motivația, care transmitea senzația unui vestiar divizat, a unor jucători care nu mai trag toți în aceeași direcție.
După meciul ăsta, mi-am schimbat complet părerea.
FCSB începuse bine. Chiar foarte bine. Ngezana a ridicat stadionul în picioare după ce a reușit un prim gol cu capul, bine plasat lângă bară.
Jucam cu curaj, cu personalitate, cu senzația că Feyenoord nu e un balaur de neatins. Pentru o bună perioadă, meciul a fost exact așa cum sperasem: echilibrat, controlat, cu momente de joc solid.
Apoi au venit cele 3 goluri ale olandezilor.
Și, sincer, în acel moment, mi-am spus că e gata. Că e încă o seară în care ne apropiem, dar nu ajungem. Că diferența de calitate, de experiență europeană, de calm, își spune cuvântul.
Feyenoord părea mai sigură, mai tehnică, mai matură. Exact genul de adversar care te pedepsește ori de câte ori îi dai ocazia.
Și totuși, s-a întâmplat ceva…
La 1-3 s-a produs ceva ce nu poți explica doar tactic. A fost o schimbare de stare. O activare. Un „nu se poate să se termine așa”.
Este ceva tipic românesc, chiar dacă sună a clișeu: poate nu avem calitatea tehnică a jucătorilor din marile campionate, dar dorința de luptă, de alergare, de a nu ceda, nu ne-a părăsit niciodată. Și seara asta a fost dovada.
Golul lui Toma nu a fost doar un gol, a fost scânteia de care FCSB avea nevoie.
Validat de tehnologia goal-line, dar mai ales de reacția stadionului, atunci a fost clipa în care am simțit că meciul nu e pierdut. Că se mai poate întâmpla ceva.
Cisotti și energia care a tras echipa după ea
Cisotti a fost din nou acolo unde trebuie. Nu doar cu pase, nu doar cu efort, ci cu acea cursă decisivă care schimbă tot. A tras echipa după el, la propriu. A dat sens haosului.
Dintr-odată, FCSB nu mai juca din obligație. Juca din convingere.
Nu mai era vorba despre scheme sau planuri. Era vorba despre emoție, despre unitate, despre acel sentiment rar în care simți că toți trag în aceeași direcție.
Tribuna, speranța și golul care a explodat totul
Am văzut oameni care, la 1-3, se ridicau și se îndreptau spre ieșiri.
Îi înțeleg. Și eu am avut acel gând. Fotbalul te învață să te protejezi de dezamăgiri.
La 4-3, aceiași oameni cred că și-ar fi dorit să alerge înapoi, să strige. Cei rămăși prezenți se îmbrățișau cu necunoscuți.
Pentru mine, a fost cel mai frumos meci trăit pe stadion. Nu pentru scor, ci pentru felul în care l-am trăit. Să marchezi decisiv în ultimele secunde, să te bucuri alături de aproape 20.000 de oameni care simt exact ce simți și tu, e un sentiment greu de pus în cuvinte.
O seară inspirată până la capăt.
Și da, trebuie spus: de data asta, Gigi Becali a fost un antrenor mai bun decât Van Persie (sau cel puțin mai inspirat).
Schimbările au fost perfecte. Inspirate. Poate cea mai bună seară a lui din acest punct de vedere.
Dar dincolo de decizii, dincolo de nume, a fost despre altceva.
Mai mult decât o victorie!
Nu a fost o palmă dată contestatarilor.
A fost o lecție. Despre ce înseamnă să nu te dai bătut. Despre cum fotbalul te pedepsește uneori, dar te și răsplătește înzecit atunci când continui să crezi.
Este o victorie mare, dar trebuie să fie doar începutul.
Un prim pas spre FCSB-ul de anul trecut. Spre o echipă unită, curajoasă, capabilă să se bată de la egal la egal, în campionat și în Europa cu toți adversarii.
Pentru că seara asta a arătat un lucru clar, mai clar ca oricând:
FCSB poate. Atunci când vrea. Atunci când rămâne împreună. Până la ultimul fluier.
