Ion Iliescu, primul președinte al României de după căderea regimului Ceaușescu, a murit. Timp de mai bine de un deceniu, el a dominat scena politică a țării, fiind văzut fie ca garant al stabilității, fie ca simbol al continuității cu trecutul comunist. Moștenirea sa politică rămâne profund controversată.
Născut pe 3 martie 1930, în Oltenița, Ion Iliescu a fost format în spiritul marxist, fiind fiul unui activist comunist decedat în închisoare. A urmat Politehnica din București, apoi a fost trimis la specializare în URSS, la Institutul Energetic din Moscova — o școală de cadre tehnocrate ale blocului sovietic.
La întoarcerea în România, a urcat rapid în structurile Partidului Comunist Român, devenind ministru pentru Tineret și responsabil cu propaganda. Deși considerat un apropiat al lui Gheorghiu-Dej, relația cu Nicolae Ceaușescu s-a deteriorat, fiind marginalizat la conducerea unor edituri și instituții tehnice. Totuși, și-a păstrat influența în cercurile interne ale partidului.
Ion Iliescu a reapărut în centrul vieții publice în decembrie 1989, în timpul Revoluției. După fuga și executarea lui Nicolae Ceaușescu, el a preluat conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), care a devenit autoritatea provizorie a statului. A fost perceput de mulți români ca o figură calmă și rațională într-un moment de haos și incertitudine.
În mai 1990, a câștigat primul mandat prezidențial cu un scor copleșitor. Însă acțiunile care au urmat, inclusiv Mineriada din iunie 1990, în care forțele de ordine și minerii au reprimat violent protestele din Piața Universității, aveau să arunce o umbră lungă asupra întregii sale cariere.
Ion Iliescu a fost președinte între 1990–1996 și 2000–2004. A condus România printr-o tranziție greoaie spre democrație și economie de piață. În al treilea mandat, România s-a apropiat decisiv de aderarea la NATO și Uniunea Europeană, dar reformele au fost deseori lente, iar statul de drept – fragil.
Pentru susținători, Iliescu a fost omul echilibrului, cel care a evitat o dezintegrare violentă a statului. Pentru critici, a fost arhitectul unui sistem de tranziție controlată, în care foștii securiști și activiști de partid au fost reciclați în noile instituții democratice.
După ieșirea din politică, Iliescu a fost inculpat în două dosare majore: Revoluția din 1989 și Mineriada din iunie 1990. În primul, a fost acuzat că a întreținut deliberat o stare de haos post-Ceaușescu, soldată cu sute de morți. În cel de-al doilea, procurorii l-au acuzat de crime împotriva umanității, pentru reprimarea brutală a manifestanților.
Ani de zile, aceste procese au fost blocate de excepții procedurale și amânări. Până la moartea sa, Ion Iliescu nu a fost condamnat definitiv pentru niciunul dintre aceste evenimente. Lipsa unei sentințe clare a lăsat deschise răni adânci în societate și a alimentat percepția unei justiții selective.
În ultimii ani, Iliescu a trăit discret, retras din viața publică. Fost președinte de onoare al PSD, a refuzat constant să condamne explicit regimul comunist. Nu a lăsat în urmă o moștenire politică coerentă, ci mai degrabă o istorie fragmentată de tăceri și contradicții. Căsătorit timp de decenii cu Nina Iliescu, nu a avut copii.
A murit fără să fi rostit un cuvânt public în apărarea victimelor Revoluției sau ale Mineriadei. Și fără să fi fost judecat definitiv de o instanță, dar cu o istorie care, inevitabil, îl va judeca în continuare.
Urmărește știrile znews.ro și pe
Google News
