Dincolo de euforia firească a unui astfel de rezultat, adevărul dureros este că victoria împotriva unui adversar amator nu schimbă absolut nimic din realitatea fotbalului românesc.
San Marino nu este un reper, ci o excepție irelevantă. Iar faptul că am început meciul fiind conduși încă din minutul 2 ar trebui să ne pună mai mult pe gânduri decât cele șapte goluri marcate ulterior.
Un meci mare cu un adversar mic
Echipa lui Mircea Lucescu a revenit, a dominat și a marcat la foc automat. Baiaram și Hagi au înscris, Munteanu a reușit primul gol într-un meci oficial, iar Man a avut un meci solid pe alocuri. Toate bune și frumoase – dar nimic din ceea ce s-a întâmplat pe „Ilie Oană” nu ne pregătește, în mod real, pentru ce urmează.
San Marino rămâne San Marino. O echipă care abia își ține adversarii sub zece goluri.
Problema nu este scorul. Problema este iluzia de după scor.
Adevărata națională – între frânturi de joc și sclipiri individuale
Echipa națională are rare momente în care arată cu adevărat ca un ansamblu. Adevărul e că, în ultimii ani, nu am legat aproape niciodată un fotbal coerent. Am trăit din fragmente tactice, din momente individuale, din greșeli ale adversarului sau din context.
Asta s-a văzut și la Campionatul European din vara trecută: am prins maximum din ceea ce poate oferi această generație în forma actuală. Multă determinare, câteva momente de inspirație, dar nimic care să sugereze o evoluție reală, structurală.
Lăudăm ce s-a putut lăuda – dar nu putem ignora limitele evidente.
Lipsa unui lider adevărat și o națională fără coloană vertebrală
O echipă mare are un nucleu clar, personalități, jucători care se sacrifică, oameni care trag după ei vestiarul. Noi ne-am obișnuit cu o națională care funcționează ca un grup de colegi, nu ca o echipă. Muncesc, aleargă, dar se frâng repede sub presiune.
Fără:
- lideri autentici,
- mentalitate de sacrificiu,
- unitate între Federație – staff – jucători – suporteri,
Nu avem nicio șansă să urcăm nivelul.
Poți avea momente frumoase, dar nu poți construi performanță fără coloană vertebrală și fără caractere puternice.
Realismul pe care nu vrem să-l acceptăm
După fiecare mic succes, visăm imediat la mai mult. E în ADN-ul nostru fotbalistic: o victorie bună și deja se vorbește de „drumul spre Mondial”. Dar trebuie să încetăm să ne îmbătăm cu apă rece.
Nu suntem la nivelul adversarilor mari.
Nu avem constanță.
Nu avem mentalitate.
Nu avem stabilitate.
Iar barajul nu e glumă. Italia, Danemarca, Turcia sau Ucraina sunt adversari cu un nivel cu totul diferit față de Cipru, Bosnia sau San Marino.
Dacă ne gândim serios la calificare, singura variantă realistă e… minunea.
Barajul: între speranță și realitate
România merge la baraj nu datorită prestațiilor recente, ci pentru că a câștigat grupa din Liga Națiunilor, într-un context favorabil. Acum, însă, se schimbă tot: vom întâlni adversari din altă ligă – la propriu și la figurat.
Semifinala barajului ne va aduce sigur o națională din urna 1.
Finala, dacă ajungem acolo, încă una cel puțin la fel de puternică.
Dacă privim lucid, nu suntem favoriți în niciun scenariu.
7-1 nu rezolvă problemele unui fotbal care se amăgește singur
Rezultatul cu San Marino ar trebui privit ca pe un antrenament reușit, nu ca un semn de revenire sau progres. Naționala are nevoie de identitate, de lideri, de o schimbare profundă de mentalitate și de o construcție sănătoasă pe termen lung.
Dacă vrem să ajungem din nou la un Mondial, nu scorurile cu ultimele națiuni ale Europei ne vor duce acolo, ci schimbările pe care le evităm de ani de zile.
Până atunci, victoria cu San Marino rămâne doar un moment plăcut.
Dar drumul spre Mondial începe cu adevărat abia de acum – și e un drum incredibil de greu.
