Tom Gallagher, în vârstă de 71 de ani, este un istoric specializat în istoria României și a Balcanilor, autor al mai multor lucrări, inclusiv Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace.
Mandatele lui Klaus Iohannis au fost dominate de o combinație de indiferență, oportunism politic și dorința de a profita de beneficiile funcției. Departe de a fi un lider implicat, el a manifestat un dispreț aparent față de poporul român și față de responsabilitățile sale, guvernând mai degrabă în interes propriu decât în cel al țării.
Dacă inițial părea o alternativă la dominația PSD, în cele din urmă a ajuns să pactizeze cu acesta, transformând PNL într-un partid-satelit și contribuind la slăbirea instituțiilor democratice. Justiția, odinioară un pilon al luptei anticorupție, a fost subminată, iar armata, odinioară respectată, a fost politizată într-un mod periculos.
Iohannis a preferat să își mențină privilegiile și să se bucure de luxul funcției, ignorând probleme grave precum degradarea sistemului sanitar și educațional, corupția tot mai agresivă și amenințările extremiste în creștere. Absența sa din viața publică și lipsa de inițiative au alimentat percepția unui președinte deconectat de realitățile țării.
În ciuda imaginii sale pro-occidentale, realegerea sa a coincis cu consolidarea unei „democrații militarizate” și cu un recul în reformele democratice. Aroganța sa l-a făcut să creadă că poate ignora consecințele acțiunilor sale, dar moștenirea pe care o lasă este una de stagnare și dezamăgire.
Iohannis a fost un cameleon politic, un președinte care, prin inacțiune și compromisuri, a transformat România într-un stat slab și vulnerabil, lăsând Occidentului o țară în care echilibrul democratic este grav afectat.
Klaus Iohannis: De la Speranță la Dezamăgire
Klaus Iohannis a ajuns președinte în 2014, după ce l-a învins pe Victor Ponta cu promisiuni despre o Românie a lucrului bine făcut. A fost văzut ca alternativa la haosul din PSD și și-a început mandatul cu un discurs anti-corupție și pro-european.
În primul său mandat, s-a luptat cu PSD-ul condus de Liviu Dragnea, care dominase Parlamentul. A fost prezent la protestele din 2017 împotriva OUG 13, dar și-a pierdut din credibilitate când a semnat revocarea Laurei Codruța Kövesi de la DNA. Pe plan extern, România a rămas pe drumul pro-UE și NATO, dar fără mari realizări.
A câștigat din nou în 2019 cu un scor zdrobitor (66%), mizând pe discursul anti-PSD și evitând orice dezbatere electorală. Promisiunea sa principală, România Educată, s-a transformat rapid într-un eșec total. Încet-încet, imaginea de lider ferm s-a evaporat, fiind acuzat că trăiește în lux, fără să se mai implice în problemele reale ale românilor.
Cel de-al doilea mandat a fost definit de pandemia de Covid-19, măsuri dure, un eșec total în campania de vaccinare și o ruptură între el și electorat. În 2021, a orchestrat o alianță între PNL și PSD, distrugând speranțele reformatorilor. De atunci, a devenit tot mai absent, iar turneele sale prin lume pe banii statului au fost intens criticate.
Mandatul său trebuia să se încheie în decembrie 2024, dar după scandalul anulării primului tur al alegerilor, Curtea Constituțională i-a prelungit mandatul. În final, presat de procedura de suspendare, Iohannis și-a dat demisia. De la simbolul schimbării la un președinte deconectat de realitate, moștenirea lui rămâne una de oportunism și dezamăgire.
Klaus Iohannis: De la Președinte la Simbol al Deconectării
Într-un articol de opinie publicat pe HotNews, jurnalistul Gabriel Bejan face un bilanț necruțător al celor zece ani de mandat ai lui Klaus Iohannis, care pleacă din funcție cu o cotă de încredere minimă – doar 8%. Nu doar populismul l-a doborât, ci și faptul că s-a izolat complet de realitatea românilor.
De-a lungul anilor, Iohannis a devenit simbolul unui sistem în care politicienii și apropiații lor trăiesc în lux, în timp ce oamenii obișnuiți simt că nimeni nu le mai reprezintă interesele. Dacă în 2014 românii au stat ore în șir la cozi ca să-l voteze, astăzi nimeni nu mai are nevoie de el – nici măcar foștii săi aliați politici.
În loc să fie un lider activ, a preferat un stil de viață opulent, cu vacanțe și turnee costisitoare, în timp ce proiectele sale de reformă, precum România Educată, s-au dovedit doar vorbe goale. Ironia maximă? În 2019 și-a construit campania pe lupta împotriva PSD, dar doi ani mai târziu le-a deschis larg ușa la guvernare.
Pe plan extern, aspirațiile lui de a deveni secretar general NATO s-au dovedit departe de realitate, iar România a rămas prinsă în haosul politic. În final, Iohannis pleacă, dar lasă în urmă o țară în care populismul domină discursul public, iar echilibrul democratic e mai fragil ca niciodată. Moștenirea lui? O Românie mai dezbinată, mai confuză și fără un lider real care să-i ghideze viitorul.
